Îmi place Italia. Cafeaua e bună, marea e largă şi albastră, casele cresc direct din stâncile albe, nopţile sunt transparente, cu toate stelele universului prezente pe firmament, Luna e dodoloaţă, pe străzi curg şuvoaie grele de melodii în care cântăreţi italieni, mici de statură şi cu părul bine uns cu gel, suferă pe bază de amore, oferindu-şi spre consolare o mulţime de fiore şi alte câteva amănunte esenţiale... Ce mai, o ţară binecuvântată pentru vacanţe lungi sau scurte şi pentru toate buzunarele.
După o săptămână petrecută la Napoli, în oraşul aşezat în dreptul Vezuviului, cu vechea lui victimă Pompei în apropiere, am decis că trebuie să ajung la Roma.
Da, la Roma unde, după cum ştim de la geografie, istorie, literatură şi limba latină, duc toate drumurile... Adică, în Gara Roma Termini. Cea mai mare gară a Italiei, cu peroanele, cu liniile ferate, cu trenurile care vin şi pleacă, cu casele de bilete şi chioşcurile de ziare, cu magazine de artizanat, cu hamali şi pierde vreme, cu şmecheri care... Dar nu pentru ei am venit în oraşul etern. Am venit să caut, pe lângă alte câteva atracţii demne de văzut sau gustat, o cafenea celebră... Antico Caffè Greco!
Caffè Greco aflată pe via dei Condotti, 86, e la doi paşi de vestita Piazza di Spagna, Treptele Spaniole şi Fontana della Barcaccia, o fântână sobră comandată de Papa Urban al VIII-lea şi proiectată de Bernini. Design-ul, o mică barcă, a fost inspirat de ieșirea din matcă a Tibrului în anul 1598, când tot ce mai rămas după puhoaie a fost o bărcuţă. Mă rog, aşa zice legenda, iar Roma e plină de legende...
Cu un decor spectaculos specific pentru ottocento, cu mese din marmură, oglinzi de cristal, scaune tapiţate și o eleganţă suspendată în timp, Antico Caffè Greco a fost fondată în 1760 de Nicola della Maddalena un negustor de origine greacă. Documentele sale de atestare sunt păstrate cu religiozitate, la propriu, în arhiva parohiei San Lorenzo din Lucina, ceea ce nu e chiar de colo, când vrei să-ţi stabileşti un pedigree impecabil.
Încă de la inaugurare, cafeneaua a fost vizitată de personalități precum Mark Twain, Charles Dickens, Byron, Goethe, Hans Christian Andersen, Schopenhauer, Cesare Pascarella, Wagner, Welles, Liszt, Casanova, Massimo D’Azeglio, Luigi di Baviera, Buffalo Bill, Ennio Flaiano, Edvard Grieg, Gogol şi mulţi alţii care i-au sporit renumele de mecca of coffee and literature. Dar nu numai scriitorii, muzicienii şi pictorii frecventau Caffe Greco. Clerul, câtă frunză şi iarbă în Roma, cedând unor ispite de-nţeles, obişnuia să-şi bea cafeaua aici, gustând cu multă vinovăţie şi din prăjiturile şi dulciurile puse în vânzare. Şi mai erau şi castratti, celebrii cântăreţi de operă produs Made în Italy 100%.
În acele vremuri, ne învaţă istoria, femeile nu erau privite cu ochi buni pe scenă. Mai simplu spus, nu existau actriţe, nu existau soprane, nici un fel de vedete feminine. Teatrul şi opera preferau bărbaţii în travesti, iar Italia, în mod deosebit, castraţii. Băieții, recrutaţi de impresari specialializaţi, din orfelinate sau cumpăraţi de la familiile foarte sărace, erau castraţi înainte de pubertate, astfel încât vocile lor cristaline de soprano să se păstreze şi la maturitate. După care, erau vânduţi, asigurându-se pentru corurile bisericeşti o materie lirică permanentă, de o coloratură aparte.
Pe scenă, primul rol feminin a fost interpretat de un castrato în 1607, în opera „Orfeo” de Monteverdi. Succesul a fost garantat şi în următorii ani, mii de băieți au fost castrați întru bucuria melomanilor. Unii ajungeau celebri pe marile scene ale lumii, Carlo Maria Michelangelo Nicola Broschi, cunoscut ca Farinelli fiind cel mai vestit dintre ei, alţii continuau să cânte în corurile bisericilor mari şi mici, în timp ce foarte mulţi dispăreau în bordelurile italiene. Cei care aţi văzut filmul Farinelli (1994), în regia lui Gerard Corbiau, ştiţi despre ce vorbesc...
Ei bine, într-o frumoasă zi din vara anului 1762, într-unul din elegantele saloane de la Antico Cafe Greco şi-a făcut apariţia nimeni altul decât tânărul Casanova, pe vremea aceea aflat în slujba Cardinalului Aquaviva d'Aragona. Stând de vorbă la o masă cu abatele Gama şi un grup de tineri prelaţi, privirile eternului seducător s-au încrucişat brusc cu ale unei femei cochete şi foarte atrăgătoare aşezată la o masă vecină. Evident, interesul lui Casanova pentru discuţia pe teme ecleziastice a scăzut simţitor, toată făptura lui de italiano vero fiind captată de prezenţa feminină de alături. Zâmbete, ocheade, gene tremurate şi cine ştie ce-ar mai fi urmat dacă Gama, n-ar fi observat ce se întâmplă şi pe cine a pus ochii Casanova. Pentru că, femeia căruia îi făcea ochi dulci veneţianul nu era femeie, ci un bărbat în travesti, chiar dacă bărbat e mult spus. Dar nu orice travestit ci un castrat faimos, nimeni altul decât Giuseppe Ricciarelli, cunoscut pe scenă ca Beppino della Mammana. Amuzat de ridicolul situaţiei în care se împotmolise Casanova, cardinalul îl prezentă ceremonios pe Beppino fără să-i dezvăluie însă identitatea. Curtenitor, Casanova îi sărută acestuia mânuşiţele când, ce să vezi, la femme fatale se aplecă spre el unduind din şolduri şi-i şopti (ca să audă toţi) o propunere deşucheată care-l descumpăni pe marele seducător: dacă acceptă să-şi petreacă noaptea cu el, îl va servi ca băiat sau ca fată, după voie!
Cât de şocat a fost Casanova de acest indecent proposal nu ştim, dar presupunem că a fost, altfel n-ar fi consemnat întâmplarea în „Memoriile” sale şi aceasta n-ar fi devenit un coffee story anecdotic pentru Cafe Greco.
Ce a făcut Casanova mai departe, puteţi afla din amintitele Memorii, iar despre Beppino vă spun eu: după un debut fulminant în Roma, a urcat pe marile scene din Europa interpretând atât roluri feminine cât şi masculine. Până la adânci bătrâneţi sau pe-aproape.
În 1861 castrarea băieţilor în scopuri muzicale a fost strict interzisă. Se sfârşea o epocă şi începea alta, una în care femeile au urcat pe scenă şi şi-au câştigat celebritatea interpretând cu brio sute de roluri scrise, special pentru ele, de marii dramaturgi şi compozitori ai secolului XIX. Şi al celui următor, se înţelege.
M. Vaida