Am fost odată ca niciodată, că de n-aș fi fost, nu m-aș fi povestit. M-am născut într-un orășel din Portugalia, din mâinile unui meșter în porțelănărie - mâini pe cât de dure, pe-atât de suave-n unduirea degetelor. N-aș fi deplasat de plastică (impropriu spus, de altfel) dar aș zice că epiderma lor s-a iubit cu porțelanul în clipele facerii mele. Am făcut ochi într-un set de 6 surori, toate dure precum diamantul la atingere și sensibile precum cristalul la spargere. Am aflat prima parte pe pielea mea. Ultima parte pe pielea ultimei mele surori, care a și trăit cel mai puțin - de la cutie până la prima masă pe care-am văzut-o vreodată. Da, asta e o poveste atipică, în care Prâslea se declină la feminin și își declară moartea în prolog.După astă primă traumă, am trăit într-o teroare a precauției și o panică perpetuă a imprudenței oamenilor. Am încercat tot timpul să mă mut milimetric, atunci când vedeam că asta-mi putea salva viața, fără ca ei să sesizeze. Pentru o ceașcă de cafea, ăsta-i un act orbesc de sinucidere. Dăcă faci un om să îți vadă mișcările, ești ca și spartă. Pe mese mici și netede de lemn, din mâini senile sau colerice, am fentat cât am putut clipele fatale.
Odată am făcut un salt în aer și-am fost prinsă la mică distanță de sol. Ne-au stat inimile în gât - și mie, și băiețelului de 9 ani, avertizat în prealabil să nu cumva s-atingă vreo ceașcă. A căscat gura într-un fel de icnet mut. Nu putea zice nimic, bietul de el, că doar își săpa singur groapa. Cine avea să-l creadă că, pe lângă c-a pus mâna pe mărul din Eden, poama s-a mai și zvârcolit de una singură prin aer, ca un circar turmentat, înainte de-a pupa aerul de deasupra pământului? A rămas cu ochii pe mine băiatul ăla. Tase. M-a așezat frumos pe masă și-apoi m-a tot fixat cu privirea, de lângă maică-sa. Am vrut să-i fac un cadou și m-am mai mutat puțin. Cred că merita să știe că nu e nebun.
După ani de zile, l-am văzut cum intră în încăpere - bărbat în toată firea - și începe să discute aprins cu stăpânul nostru, un bătrân de vreo 50 de ani, pasionat de băuturile cu grade. Nu Celsius. Nici Fahrenheit. Ci dintr-alea de care pupam doar dacă-și comanda cineva un Irish Coffee. După îndelungi dezbateri și un bătut de palme, Tase a scos un teanc subțire de bancnote mari și bătrânul și-a luat scaunul și a coborât cutia prăfuită de pe dulap. Ne-a luat pe toate 4, câte mai eram. Când am făcut iar ochi, eram într-o sală cum n-am mai văzut vreodată, pe cea mai mare masă pe care am stat în lumea asta. Tase avea o cămașă bej și ochii bulbucați ca un mops. Se uita la noi, așezate în șir indian, fiecare la marginea câte unui cadran din tabla de șah desenată pe suprafața lemnului. Nici nu mai știa dacă ține bine minte, dacă doar trăise fabulații de copil, sau dacă eu mai eram măcar acolo. Dar ne fixa necontenit, cu pupilele dilatate în irisurile căprui.
N-am făcut nimic atunci. Am văzut că celelalte se uită la mine urât, simțind că aș vrea să fac ceea ce e cu totul interzis pentru noi. Dar nu știau că n-ar fi fost prima dată. Zile în șir ne-a ținut acolo și se tot uita la noi de la biroul lui, din spatele mașinii de scris. Într-un final a renunțat și i-a făcut blazat semn duduii care se ocupa de restul veselei să ne ia de acolo.
În dimineața următoare, una dintre noi a ajuns să-i țină cafeaua. Iar apoi, seara, când nu mai era nimeni pe acolo, a început să ne zică magnifica senzație pe care a trăit-o. Că n-a mai simțit o asemenea cafea niciodată. Am așteptat mută să-mi vină rândul și, în a treia zi, eram așezată pe birou, pe o tavă impecabilă din inox, în fața lui. Mi-am căscat nările și-am mirosit de la o poștă că avea să urmeze un delir senzorial de nedescris. Cum a și fost, de altfel.
Mi-a turnat, m-a ars, cu cafeaua prăjită, dar nu arsă. Ce a fost bob întreg, perfect măcinat cu câteva minute în urmă, întregindu-mă pe mine, în dogoreala aceea inconfundabilă, pe care am retrăit-o de atunci în fiecare dimineață, la 7:30.
Pentru că era să mă scape din nou clăpăugul. Și a trebuit să dansez puțin. Atât cât să am orgasm de cafea, zi de zi, pentru tot restul vieții mele.