Aţi fost la Paris? Pe Montmartre? În Place de Tertre? OK, atunci ştiţi despre ce vorbesc. Despre puzderia de cafenele şi terase, despre mulţimea de artişti portretişti care stau pe loc şi miile de turişti care se învârt în cerc în jurul lor, despre vânzoreala colorată care începe cam pe la zece dimineaţa şi se termină în noaptea adâncă...
I love Paris every moment / Every moment of the year cânta Louis Armstrong, dar eu personal, I love Paris in the spring time, dimineaţa între 7 şi 10. Parisul dimineţilor leneşe, neinvadat încă de turişti. Atunci, şi numai atunci, pe terasa unei cafenele din Place de Tertre, muşcând din foarte franţuzescul croissant şi sorbind din cafeaua cu lapte, la fel de franţuzească, mă simt aproape de ceruri şi pe deplin fericită. Preţ de două ore şi 7,5 euro!
Într-o astfel de escapadă pariziană, într-o dimineaţă răcoroasă de mai, am aflat de unde până unde pasiunea francezilor pentru cafeaua cu lapte. Se întâmpla pe terasa de la „Chez la Mère Catherine”, una dintre vechile şi celebrele localuri montmartreze, fondată în 1729.
„Eat, drink and be merry, for tomorrow we may die?” Cuvintele scrise de Danton pe unul din pereţii sălii de mese se pot citi şi-acum, iar adânca pioşenie biblico-gurmandă a revoluţionarului decapitat de Robespierre, e lesne de înţeles dacă studiezi meniul casei: picioare de broască prăjite şi tăvălite prin ghimbir, friptură crocantă de purcel uns cu miere, fructe de mare cu mango, crêpes suzette...Totul stropit cu un Saint Julien - Chateau la Bridane şi asezonat cu şansonete de inimă albastră.
Dar nu despre bucătăria Mamei Catherine vreau să vă vorbesc, ci despre cafeaua cu lapte care se serveşte aici la micul dejun. Să vă spun povestea ei, aşa cum mi-a relatat-o Marcel, student la litere şi chelner matinal, vorbăreț şi galant, ca toți francezii pe care-i cunosc.
După introducerea cafelei în Hexagonul secolului al XVII -lea, băutura neagră şi exotică a cunoscut un drum insidios, dar rapid, spre inimile francezilor. Fără a rămâne doar privilegiul aristocraţiei, burgheziei înstărite, a unei anumite străzi sau unui singur cartier, Parisul următorului secol numără deja 800 de prăvălii, răspândite mai ales pe malul drept al Senei, mai animat şi mai dinamic decât cel stâng. Încet, încet, cârciumile au fost umbrite de gloria cafenelelor...
Destul de scumpă totuşi, cafeaua nu era chiar la îndemâna tuturor, nu în fiecare zi. Până când, o tânără fâşneaţă, pariziancă get-beget şi cu mult fler comercial, are ideea de a cumpăra de la cafenelele în vogă, zaţul care de regulă se aruncă. Ginette, cum era cunoscută mica negustoreasă, cumpără cu niscai mărunţiş zaţul, îl mai fierbe o dată şi ca să-i schimbe licorii gustul tern şi cam îndepărtat de ceea a cafelei-cafea, îi adaugă lapte. Olé, olé, olé, s-a născut café au lait! Aşezată când la un colţ de stradă, când la altul, prin cartierele periferice ale oraşului, Ginette serveşte dintr-o cantă prevăzută cu un robinet şi o sobiţă, care o ţine caldă, cafea cu lapte de doi soli în ulcele de lut, muncitorilor în drum spre lucru. Zahărul nu abundă, dar succesul este uriaş! Mai ales că Ginette „angajează” pentru această afacere alte câteva cumetre amatoare să-şi completeze veniturile, pe care le amplasează strategic pe la toate porţile Parisului. „Muncitorii au aflat mai multă economie, putere, savoare în acest aliment decât în oricare altul. Prin urmare, ei îl beau în cantităţi uluitoare, spunând că asta îi ţine în picioare cel mai adesea până seara” nota, în 1788, dramaturgul Louis Sebastièn Mercier în „Tableau de Paris”, iar Marcel, interesat de istoria Parisului şi literatura secolului al XVIII -lea, mi l-a citat întocmai.
Ce s-a întâmplat mai departe, l-am întrebat pe Marcel?
Nu mare lucru, mi-a spus el. Doamnele din high society, curioase nevoie mare, au dorit să guste şi ele cafeaua cu lapte sau de dragul exactităţii, laptele cu cafea! Evident, au băut-o folosind cafea bună, proaspăt prăjită şi măcinată. Cert este că, spun cronicarii acelor vremuri „consumul s-a întreit în Franţa şi nu găseşti casă de târgoveţ în care să nu ţi se ofere cafea, nu găseşti slujnică de prăvălie, bucătăreasă, jupâneasă sau doamnă elegantă care dimineaţa să nu bea cafea cu lapte!”
Iar Ginette?
Marcel dă din umeri şi-mi răspunde zâmbind: Ginette, dac-o fi existat cu adevărat, a adunat suficienţi bani să-şi deschidă un petit boutique, după care s-a măritat, a născut copii, poate s-a şi îngrăşat niţel, a îmbătrânit alături de nepoţi, cine poate ştii?
Nimeni. Dar eu zic că, cel mai bine e să păstrăm acest happy end pentru povestea spusă de Marcel, sau pentru orice alt coffee story pe care-l veţi auzi într-o dimineaţă de mai, într-o cafenea din Place de Tertre.
P.S. Inutil să vă spun că sintagma Café au lait! Olé, olé, olé este un savuros joc de paronime, cum numai francezii pot inventa. Mais, on ne sait jamais, nu-i aşa?!
M. Vaida