E destul de inutil să încep cu o descriere a importanței cafelei în viețile noastre având în vedere că citiți un ziar despre cafea într-o cafenea care folosește cafeaua de la propria prăjitorie de boabe de cafea. Iar dacă pot folosi o variație a cuvântului cafea de cinci ori într-o propoziție (iar aceasta să fie totuși logică), înseamnă că e la fel de inutil să mai explic de ce regizori și scenariști au ilustrat-o în unele dintre cele mai memorabile scene din filmele sau serialele lor. Așa că vom intra direct în pâine. Sau cafea.
Te trezești dimineața, pornești espressorul sau pui ibricul pe foc, îți bei cafeaua de început de zi și pleci la birou. Acolo poate mai bei o cafea sau două, de plictiseală, de oboseală, sau doar ca să ai motiv să mai faci o pauză. Poate mai bei o cafea chiar și după-masa ca să lupți cu somnolența inevitabilă din lunile cu zile scurte.
Băutul cafelei e un ritual plăcut dar automatizat. Eu, una, nici nu observ când am terminat-o, mă uit la cană și mă mir că e brusc goală. De aceea, dacă într-o zi mi-ar arunca un coleg sau gagicul un french press plin cu cafea fierbinte pe față, m-aș simți mai trădată decât dacă m-ar înjunghia. Iar dacă cineva s-ar apuca să-mi adauge otravă în ea, mi-ar lua mult prea mult timp să-mi dau seama de unde vine problema și chiar dacă m-aș prinde că-s otrăvită, mai degrabă aș da vina pe cei de la firma de catering de la parter decât pe cappuccino. E ușor de înțeles, atunci, de ce un regizor sau scenarist care vrea să te facă să te simți cu advărat nasol ar lua o chestie atât de plăcută și de sigură precum cafeaua și ar transforma-o într-un obiect amenințător.
Alfred Hitchcock, maestrul suspansului, (sau, mai sincer, persoana al cărui nume e folosit constant de oameni dornici demonstreze că s-au uitat la cel puțin un film alb-negru la un moment dat în viață) a folosit cafeaua în film într-un mod destul de inventiv la vremea respectivă (1946) și anume într-o tentativă de omor a sublimei Ingrid Bergman în Notorious. Ea e o spioană americană, căsătorită cu un Claude Raines nazist pentru o misiune. El se prinde că intențiile soției nu-s tocmai sincere, dar nu poate să scape de ea printr-o simplă crimă sângeroasă, pentru că știți voi, o să se prindă restul naziștilor că e cam incompetent. Cu ajutorul mamei sale (după cum am zis, e cam incompetent), se hotărăște să o otrăvească, punându-i regulat otravă în cafea. Bergman se prinde destul de târziu care e cauza problemelor sale subite de sănătate, când mama și fiul nu-l lasă pe doctorul venit să o ajute să bea din cana ei. A se nota că otrăvirea nu era atât de clișeică pe atunci (Agatha Christie otrăvea victime de abia 10 ani), deci personajul are o scuză pentru revelația întârziată. E de menționat și că cadrele cu ceștile de cafea din film sunt atât de tensionate încât n-ai cum să te uiți la fel la cafeaua de dimineață după ce-l vezi, cel puțin nu câteva zile. Asta chiar dacă e la fel de drăguț decorată ca cele din Olivo. Până la urmă, dacă cineva poate să facă un obiect obișnuit să pară deosebit de amenințător, e Hitchcock.
Alt regizor care a folosit cana de cafea pe post de bombă cu ceas, și pe care, la rândul lui, mulți oameni îl numesc când vor să pară mai cinefili, e François Truffaut. La sirène du Mississipi (1969) e o poveste de dragoste noir. Un propietar de plantație (Jean-Paul Belmondo) așteaptă să-și cunoască iubita pe care a văzut-o doar într-o poză și pe care a agățat-o dintr-un anunț matrimonial. Când sosește momentul, în locul fetei drăguțe și modeste din anunț apare Catherine Deneuve, definița frumuseții misterioase, care scuză incompatibilitatea dintre imagini cu o remarcă gen „am vrut să mă iubești pentru ceea ce sunt”. Belmondo, care la rândul lui a mințit, fiind mult mai bogat decât dăduse de înțeles, o crede pe bune, mai ales pentru că s-a făcut cu o gagică de 10 ori mai hot decât se aștepta. Primul indiciu care ne avertizează că Deneuve e mult mai periculoasă decât pare e faptul că-i place să bea cafea dimineața, o băutură mult mai pestriță decât ceaiul modest pe care îl menționase în scrisori (ce vremuri!). După o serie de trădări din partea ei, inclusiv furtul unei sume frumușele de bani, Belmondo o iartă și fuge cu ea, ba chiar și omoară un detectiv de dragul ei - evident, Belmondo e un om ridicol de romantic care trebuia să-și vadă de treaba lui. La fel de evident, Deneuve începe să-l otrăvească ca să se scape de el și să-și găsească un altul cu care să aibă o viață mai luxoasă. Ei bine, de data aceasta victima se prinde singură, dar își acceptă soarta. Probabil din cauză că e varianta masculină a tipelor care se îndrăgostesc constant de bad boys arătoși pe care cred că pot să-i schimbe. Nu o să vă divulg finalul, dar vă spun totuși că de la început până la sfârșit, relația dintre cei doi e atât întărită cât și aproape distrusă doar de câteva cești de cafea amplasate cum trebuie în narativ.
Long story short: Dacă vrei să omori pe cineva într-un fel care să-ți lase sufrageria relativ curată și să nu trebuiască să scapi apoi de un cadavru care sigur e mai greu decât ți-ar dori să cari, pune niște otravă în cafeaua lui/ei și prefă-te că a avut o boală misterioasă. În filme n-a prea funcționat, dar știm cu toții că filmele-s niște chestii fictive care adesea n-au legătură cu viața reală, așa că merită o încercare.
Dacă Hitchcock și Truffaut au încercat să asasineze personaje cu cafea în același fel curățel și de-a dreptul elegant, Fritz Lang a avut o abordare mult mai violentă și mai directă, dar cu intenții mai puțin ucigașe. Filmul său noir din 1953, The Big Heat, e ca un parc de distracții pentru amatorii de violență, deși nu e foarte explicită, pentru că 1953. Un polițist vrea să se răzbune pe mafiotul care i-a omorât soția și se pornește într-un război de tipul o persoană vs. o armată de gangsteri, adică de tipul tipic macho și american. La un moment dat, gagica gangsterului șef se cam împrietenește cu el, iar pentru că gangsterul șef e un bărbat adevărat, când află de treaba asta o confruntă agresiv. Începe prin a-i vorbi de fața ei frumoasă, în timp ce ea se rujează la oglindă lângă un vas cu cafea în plină fierbere *spoiler alert* și apoi îi pune întrebări tot mai agasante legate de polițistul rebelo-erou. Avalanșa de interogații se sfârșește după cum cred că v-ați dat seama deja: el o bruschează și apoi aruncă cafeaua clocotită pe ea, mai exact pe fața ei, desfigurând-o și forțând-o să poarte un bandaj deloc classy tot restul fimului. E ok, însă, pentru că spre final și gagica desfigurată îi aruncă o cantitate rezonabilă de cafea fierbinte în față, după care moare, pentru că o femeie desfigurată nu prea are de ce să rămână în viață într-un film Hollywoodian din 1953. Oricum, metoda ”desfigurare cu cafea clocotită” e de departe cea mai originală de până acum, pentru că folosește băutura de a cărei inocență v-am tot povestit în cel mai groaznic mod posibil. Dar mai e originală și pentru că la vremea respectivă, grafic sau nu, un asemenea act de violență era surprinzător și de-a dreptul avangardist. De asemenea, hă hă, numele filmului e The Big Heat iar tipa e arsă cu cafea.
Long story short: Când cineva te enervează la culme, o metodă foarte bună de a-ți exprima ura este să desfigurezi persoana în cauză cu un ibric în erupție. Dar te avertizăm că probabil o să vrea să se răzbune, așa că recomandăm să evaluezi exact cât de mult urăști persoana respectivă și ori să rămâi la varianta cu otrava ori să-i dai block pe Facebook și să-ți vezi de viață.
Descriere Irina: Cea mai mare realizare a Irinei a fost momentul în care s-a autodiagnosticat cu o formă adultă de ADHD pe care insistă că o are doar ea. Motiv pentru care propoziția de mai sus este și descrierea ei.