E destul de inutil sã încep cu o descriere a importanței cafelei în viețile noastre având în vedere cã citiți un ziar despre cafea într-o cafenea care folosește cafeaua de la propria prãjitorie de boabe de cafea. Iar dacã pot folosi o variație a cuvântului cafea de cinci ori într-o propoziție (iar aceasta sã fie totuși logicã), înseamnã cã e la fel de inutil sã mai explic de ce regizori și scenariști au ilustrat-o în unele dintre cele mai memorabile scene din filmele sau serialele lor. Așa cã vom intra direct în pâine... sau în cafea (scuzați clișeul, nu m-am putut abține).
Dacã nu ne amintim în întregime clasicul Breakfast at Tiffany’s, cu siguranțã n-o vom uita niciodatã pe Audrey Hepburn în scena iconicã de incipit în care coboarã dintr-un taxi și se îndreaptã cu pași mici dar siguri spre magazinul eponim. În timp ce examineazã cu o privire doritoare (aș spune lacomã, dar nu vreau sã pângãresc un personaj atât de sensibil cu asemenea adjective) bijuteriile din vitrina luxuriantã, mãnâncã un croissant și își bea cafeaua.
Interpretarea lui Holly Golightly, o café society girl de o feminitate fãrã cusur (care trãiește din banii unor bãrbați în vârstã bogați - însã hai sã facem abstracție de la acest detaliu), a început în momentul în care aceasta a sorbit ușor din cana cochetã de cafea. Restul filmului e construit pe aceastã primã descriere a unei domnișoare moderne prin plasarea ei în mijlocul populației mondene din cafenelele New York-eze.
Long story short: Audrey Hepburn, în rolul lui Holly Golightly, bea cafea la început de film. Cafeaua se bea în cafenele. Cafenelele erau sunt o culturã. Filmul e despre Holly Golightly în acea culturã. Totul se leagã. Oarecum.
Dar sã lãsãm romantismul și grandoarea unor vremuri apuse deoparte și sã trecem la folosiri, sã zicem, mai creative ale bãuturii. Sãrim la anul 1995, la Quentin Tarantino. Îl știm cu toții: e tipul care poate face cele mai estetice scene, cu toate cã le plaseazã în cele mai dezgustãtoare contexte. Blonde grațioase care scalpeazã și scot ochi cu mâna fãrã sã clipeascã, soldați americani în pãduri luxuriante care scalpeazã naziști... Încep sã vãd un model așa cã vã las sã completați descrierea singuri, oricum cred cã ați dedus deja cam ce o sã se întâmple când personajele lui beau o cafea gourmet.
Deci, sãrim la Quentin Tarantino ca actor și regizor în Pulp Fiction. Suntem în bucãtãria lui Jimmie (Tarantino), care îi servește pe Vincent (John Travolta) și Jules (Samuel L. Jackson), amândoi cu cantitãți considerabile de sânge pe cãmãși și costume, cu cafea. Ca rãspuns la exclamația faimoasã a lui Jules cã ”this is some serious gourmet shit”, Jimmie rãspunde ”I don't need you to tell me how fucking good my coffee is, okay? I'm the one who buys it. I know how good it is. When Bonnie goes shopping she buys SHIT. I buy the gourmet expensive stuff because when I drink it I want to taste it. But you know whats on my mind right now? It AIN'T the coffee in my kitchen, it's the dead nigger in my garage.”
Long story short: Pânã și prietenii rasiști ai unor gangsteri plini de sângele oricui, în afarã de al lor, apreciazã un blend de calitate.
Descriere Irina: Cea mai mare realizare a Irinei a fost momentul în care s-a autodiagnosticat cu o formã adultã de ADHD pe care insistã cã o are doar ea. Motiv pentru care propoziția de mai sus este și descrierea ei.
Acesta este un fragment din ziarul Daily Cup - ediția de iarnă
