Două mâini sfioase, însetate de iubire, cuprind cu jind și nestatornicie cana albă cu flori albastre, iar buzele se apropie năvalnic, dar în taină, de aroma firului de cafea ce parcă ar vrea să- mi deseneze destinul. Dincolo de vălul de necunoscut al lui mâine,mă îndrept cu inima spre deplinătatea momentului.
Cu simțurile activate de prima sorbire, pleoapele îmi cad într-un ritm plutitor peste acoperișul obrajilor înroșiți de emoție, cu gândul la tot și la nimic. Îmi las, parcă pe neștiute și pe nevorbite, ochii gârboviți încă de somn să existe într-o altă lume, paralelă, unde singura alarmă este strălucirea dimineților de vară și cântecul vesel al păsărilor de munte. Zgomotul orașului se transformă în muzică, clădirile se transformă în pădure, oamenii se transformă în poeți ai lumii, iar iubirea mâinilor mele cuprinde pământul și cerul deopotrivă.
„E bine să visezi”, îmi spun adesea. Îmi caut inspirația în toate cele, văzute-nevăzute. Câteodată e acolo unde-o caut, alteori e acolo unde n-o caut. Din fericire, de cele mai multe ori, vine singură la mine și mă găsește visând același vis - un vis cu verde și albastru, cu aerul limpede și cu pământul de sub tălpi primitor și iubitor.
Visez de când mă știu la o lume cuprinsă între aste două culori. Poate pentru că m-am născut în iunie, o lună în care verdele e mai verde de la ploaia verii, iar albastrul cerului e mai albastru atunci când soarele cald usucă picurii de ploaie. Fug, de câte ori câștig încrederea timpului, spre acest vis și, binecuvântată cum sunt, în orice parte aș lua-o, îl găsesc manifestându-se în cele mai minunate forme și nuanțe. Mă încarc cu imaginea lui pentru o eternitate, iar atunci când eternitatea mi se pare comensurabilă, mă întorc la el și sunt din nou, respir din nou, iubesc din nou. Aș vrea ca firul să nu se rupă niciodată - nici cel al cafelei, nici cel al visului.
Ai zice că visurile trăiesc unde picior de om nu calcă, dar poate n-ai umblat destul. De ce să-i construim noi soarta asta visului? Soarta de a exista doar când ne dorim să evadăm din învălmășagul cotidianului. Ce nedreptate!
De câte ori te-ai regăsit contemplându-ți visurile, iar la cea mai mică scuturare a minții, te-ai trezit într-o avalanșă de confuzie, de angoasă și disperare? Ca atunci când, poate, te afli într-un loc în care nu mai vrei să fii sau munca ta nu mai e despre pasiune și plăcere, ci despre compromis. Cum să crezi, acum, că visurile sunt de neatins? Ele sunt acolo, pentru că le vezi. Cum să crezi că ceea ce vezi este imposibil? Cum să simți că năzuințele tale cele mai vii sunt departe de tine, când ele există, de fapt, în singurul loc în care doar tu mai exiști?
E bine să visezi. Așa, poate, îți amintești mai des de tine. Iar făcând asta, îți amintești că povestea ta încă se scrie și că penița ce-o ții între degete scrijelește așa cum îi dictezi tu. Sună idilic, știu. Cum altfel crezi că am reușit să transform zgomotul orașului în muzică, clădirile în pădure, iar oamenii în poeți? Visează cum știi tu mai bine, eu voi visa în continuare cum învăț în fiecare zi. Asta nu e o poveste despre fantezii și năluci prietenoase. E o poveste despre cum ne întoarcem mereu la noi atunci când ne dezgolim mintea și sufletul de garduri imaginare. E o poveste despre descoperire și devenire, de care ne agățăm cu toții - unii mai hotărâți ca alții.
Aș vrea ca firul să nu se rupă niciodată.
Nici al cafelei.
Nici al visului.
Contemplativă prin definiție, Ralu este o iubitoare a exprimării simțurilor prin cuvinte și o exploratoare avidă de muzici. Trăiește cu mintea și sufletul într-un univers al creativității, unde sensibilitatea ei naturală îi oferă bucuria de a conștientiza și celebra lucrurile mici ale vieții, precum „primul bec din prima ei casă” (let there be light!). Găsește poezie în oamenii și lumea din jur, iar fiecare petec de natură pe care îl întâlnește e o sursă nestăvilită de liniște și fericire.