Cămăruța era mică și supraaglomerată. Întreaga familie își ducea existența pașnică pe întuneric, fără să întreprindă prea multă activitate fizică. La o adică, nici nu era nevoie. Nu le lipsea nimic, se aveau unul pe altul, iar asta îi fericea peste măsură. Ziua aceea însă a zdruncinat pe nepusă masă calmul habitatului lor natural.
Primul semn de neliniște s-a așternut pe fețele celor două surori în momentul în care lumina a pătruns violent în locuință, forțându-și calea până în cele mai ascunse cotloane, îmbrăcându-i pe toți într-o nuanță opalescentă. Pentru o fracțiune de secundă, atenția le-a fost subjugată de culori. Nu știau ce sunt acele mici pete neuniforme de albastru, verde, maro și negru, și mai curios era faptul că bizareriile se regăseau pe fiecare membru al familiei. „O fi simbolul nostru, mai știi?” s-au gândit. N-au apucat să aprofundeze descoperirea, căci în următoarele secunde s-a întâmplat grozăvia.
O atingere vag familiară, foșnete ciudate, râsete puternice și o limbă necunoscută. Au fost smulse din căldura liniștitoare în care trăiseră până atunci și mutate într-un spațiu insolit.
Până să se dumirească unde sunt și ce se întâmplă, se făcu din nou întuneric. De data asta însă, erau singure, într-un loc asemănător cu „acasă”, dar frații, părinții, nepoții, mama, tatăl...niciunul nu mai era prin preajmă. Nu erau decât ele două și ambele tremurau ca varga. Nici nu se făcuseră comode în noul spațiu strâmt și neprietenos, că o zguduitură puternică le sperie și mai tare. Una din ele, pierzându-și echilibrul, se lovi cu toată greutatea corpului de perete. Noroc că nu avea unde să cadă. Nu-și dădu seama că bubuitura și hurducăielile acoperiseră zgomotul produs de o lovitură aplicată surorii, care mai-mai să-și piardă vederea. Se aflau în mișcare. Nu-și puteau explica cum se poate ca încăperea să nu fie fixată într-un punct stabil, să nu fie statică. Le era rău, amețeau, habar nu aveau unde erau transportate și de ce. Sperau să își revadă cât mai repede familia. Nu știau că asta nu se va întâmpla niciodată.
Pe când se familiarizaseră cu mișcarea unduitoare de stâga-dreapta a modestei căsuțe, brusc, aceasta se clătină cu toată puterea, balansându-se înainte. Apoi se opri. Senzația de vertij nu dispăruse, din contră, această ultimă manevră de pilot neșcolit într-ale aviației, efectuată de Dumnezeu știe cine, le afectă cel mai tare pe cele două surori, albe ca varul.
Egyik, mezina, își pierduse pălăria, iar acum se chinuia să o recupereze, fără vreo șansă reală de izbândă. Másik, iritată de fâțâielile surorii, care îi perturbau concentrarea, era gata să se rățoiască la aceasta, însă lumina îi schimbă planurile.
Întâi Egyik, apoi Másik dispărură din cameră, ambele fiind ridicate până deasupra pereților, în spatele cărora se reîntâlniră. În jurul lor, trei uriași schimbau între ei replici imposibil de descifrat, suflând pe nări un fum urât mirositor. În trei secunde, Egyik fu înșfăcată de o dihanie cu părul galben, care începu să o pipăie, întorcând-o și examinând-o pe toate părțile. Ar fi vrut s-o lovească cu pălăria-i albă, singura armă de încredere în situații primejdioase, dar și-o pierduse undeva prin încăperea aia nenorocită în care-și petrecuse ore fără de sfârșit. În timp ce Másik era la rândul ei luată în primire de un alt uriaș, cel de-al treilea își făcea de lucru în rămășițele locuinței. Nu mică le fu surpriza în momentul în care acesta ridică cu degetele sale groase și noduroase pălăria lui Egyik, așezândui-o acesteia pe cap. Ambele surori răsuflară oarecum ușurate. „Înseamnă că nu vor să ne facă nimic rău, din moment ce mi-au înapoiat pălăria”, se îmbărbăta Egyik, în timp uriașul o așeza lângă un perete maroniu, alături de sora sa. „Oare despre noi vorbesc? Ce vor să facă? Unde o să ne ducă?”...întrebări nerostite, ce rămâneau fără răspuns, monopolizau gândurile celor două surori care se holbau neputincioase la uriașii veseli și gălăgioși din fața lor. Nu știau că aceștia le pecetluiau soarta chiar în acele clipe.
Uriașii, vorbind între ei, despre cele două surori:
- Sunt foarte foarte frumoase cănile astea. Abia aștept să le iau cu mine peste tot prin Europa...să le duc la mare, să le urc pe munte, să le pozez prin orașe...Va fi un proiect minunat!
- Absolut! Numai că trebuie să ai grijă cum le transporți, că-s destul de sensibile, și mi-e frică să nu se spargă.
- Nuuuu...găsesc eu ceva...Hai, mersi mult de tot și ținem legătura.
- Bine fată, hai, griji de tine. Și de căni!
Despre Alexa: Nu se pricepe la multe lucruri, însă ciorba de fasole cu ciolan îi iese bestială și știe să facă câinii să dea nevinovat din coadă. Mai nou, învață cum se prepară ciocolata de casă. În restul timpulului scrie sau se lamentează că trebuie să scrie.